Știm că Dumnezeu lucrează prin sfinții (prietenii) Săi, cunoscuți și necunoscuți oamenilor, pe care i-a înscris în Cartea Vieții, făcându-i împreună-lucrători cu harul Său. Evanghelia a ajuns până la noi prin propovăduirea Sfinților Apostoli și Ucenici, după cum mărturisește Sfântul Petru: „Dumnezeu… a ales între voi ca prin gura mea neamurile să audă cuvântul Evangheliei și să creadă” (Faptele Apostolilor). Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, luând trup din Preasfânta Fecioară Maria, despre care Elisabeta spune: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău” (Evanghelia după Luca). Tot astfel, Dumnezeu a săvârșit vindecări prin apostoli, căci, după ce Sfântul Pavel și-a pus mâinile peste tatăl lui Publius, acesta s-a vindecat, iar apoi „veneau și ceilalți bolnavi din insulă și se vindecau” (Faptele Apostolilor).
În concepția răsăriteană despre mântuire, cinstirea sfinților nu reprezintă o amenințare la adresa poziției unice a Domnului Iisus Hristos, ci, dimpotrivă, Îl preamărește pe El. Sfinții sunt sfinți tocmai datorită unirii lor cu Hristos, iar cinstirea lor este, în ultimă instanță, o cinstire a lucrării lui Hristos în oameni și a plinătății Bisericii Sale. Ei nu sunt izvoare autonome ale harului, ci mădulare vii ale Trupului lui Hristos, în care harul dumnezeiesc s-a arătat în mod deplin.
În concepția răsăriteană despre mântuire, cinstirea sfinților nu reprezintă o amenințare la adresa poziției unice a Domnului Iisus Hristos, ci, dimpotrivă, Îl preamărește pe El. Sfinții sunt sfinți tocmai datorită unirii lor cu Hristos, iar cinstirea lor este, în ultimă instanță, o cinstire a lucrării lui Hristos în oameni și a plinătății Bisericii Sale. Ei nu sunt izvoare autonome ale harului, ci mădulare vii ale Trupului lui Hristos, în care harul dumnezeiesc s-a arătat în mod deplin.
După cum Dumnezeu nu este o existență solitară, ci comuniunea veșnică a celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, tot astfel și viața Bisericii este o comuniune de persoane unite în Hristos. Cinstirea sfinților exprimă această comuniune și oferă credincioșilor încurajare în urcușul lor duhovnicesc, deoarece nimeni nu pășește pe calea îndumnezeirii fără a avea înainte modele vii de sfințenie.
Mari teologi ai Răsăritului, precum Sfântul Vasile cel Mare (330–379), episcop al Cezareei și apărător al dumnezeirii Sfântului Duh, Sfântul Grigorie de Nazianz (329–389), supranumit Teologul, patriarh al Constantinopolului și unul dintre cei mai mari apărători ai dumnezeirii Fiului, Sfântul Grigorie de Nyssa (cca 335–cca 395), episcop de Nyssa, filosof și mistic creștin, precum și Sfântul Ioan Gură de Aur, au mărturisit că sfinții mutați la Domnul continuă să se roage pentru cei aflați încă în lupta pământească, așa cum și credincioșii de pe pământ se roagă unii pentru alții.
În acest sens, invocarea rugăciunilor sfinților nu constituie o practică diferită în esență de cererea adresată unui creștin viu de a se ruga pentru noi. Diferența constă doar în faptul că sfinții se află deja în slava lui Dumnezeu și sunt uniți în mod desăvârșit cu Hristos. Moartea trupească nu rupe comuniunea Bisericii, deoarece Hristos a biruit moartea. El Însuși afirmă: „Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al viilor, căci toți trăiesc în El” (Evanghelia după Luca; cf. Evanghelia după Matei). De asemenea, Sfântul Apostol Pavel spune că nimic, nici chiar moartea, nu poate despărți pe credincioși de iubirea lui Dumnezeu (cf. Epistola către Romani).
Creștinii cereau rugăciunile sfinților, exprimând credința că moartea nu rupe comuniunea dintre mădularele Bisericii lui Hristos.
În același timp, doctrina ortodoxă păstrează nealterată unicitatea mijlocirii mântuitoare a lui Hristos. Numai Iisus Hristos este Mijlocitorul împăcării dintre Dumnezeu și oameni: „Căci unul este Dumnezeu, unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: Omul Hristos Iisus” (Întâia Epistolă către Timotei). Mijlocirea sfinților nu concurează și nu completează lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos, ci participă la ea prin har, asemenea rugăciunilor pe care credincioșii le înalță unii pentru alții.
Felul în care sfinții îi ridică pe ceilalți credincioși este dublu: prin exemplul vieții lor și prin rugăciunile lor. Fiind cei mai deplin uniți cu Dumnezeu, rugăciunea lor are o mare putere înaintea Lui. Sfânta Scriptură afirmă limpede: „Mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Epistola Sobornicească a Sfântului Iacov). Tocmai de aceea, Biserica îi cheamă în ajutor pe sfinți, nu pentru că ei ar avea o putere independentă de Dumnezeu, ci pentru că harul lui Dumnezeu lucrează în ei într-o măsură deplină.
Rugăciunea către sfinți adâncește în credincioși conștiința unității Bisericii. Ea exprimă credința că Biserica este una, avându-L drept Cap pe Hristos, și îi cuprinde atât pe credincioșii care se nevoiesc încă pe pământ, cât și pe sfinții aflați în slava lui Dumnezeu. Sfinții sunt asemenea unor oglinzi curate care reflectă lumina lui Hristos. Ei nu au o slavă sau o putere proprie, ci tot ceea ce sunt și tot ceea ce lucrează izvorăște din unirea lor cu Hristos și din harul Duhului Sfânt. Prin viața și rugăciunea lor, sfinții arată chemarea fiecărui creștin la îndumnezeire. Ortodoxia nu înțelege prin acest termen ceea ce unele confesiuni apusene presupun că ar însemna. Îndumnezeirea nu înseamnă că omul devine Dumnezeu după ființă sau că Îl „posedă” pe Dumnezeu. Dimpotrivă, Dumnezeu îi dăruiește omului harul Său și îl face părtaș vieții dumnezeiești. Primind acest har prin credință curată, prin Sfintele Taine și prin creștere duhovnicească, omul se unește tot mai deplin cu Dumnezeu, fără a deveni Dumnezeu după natură.
Cu toate acestea, trebuie subliniat că practica populară poate degenera uneori într-o înțelegere greșită. Unii credincioși, și chiar unii clerici insuficient formați teologic, ajung să-i considere pe sfinți mai accesibili sau chiar mai milostivi decât Dumnezeu, ca și cum aceștia ar avea o putere proprie de a acorda ajutor, protecție sau binecuvântare. O asemenea perspectivă constituie o gravă abatere de la învățătura ortodoxă. Sfinții nu înlocuiesc niciodată pe Dumnezeu și nu devin obiecte independente ale închinării. Întreaga lor slavă este slava lui Hristos care strălucește în ei, iar orice rugăciune adresată lor are ca scop ultim apropierea omului de Dumnezeu și participarea mai deplină la viața lui Hristos, singurul Izvor al mântuirii și al sfințeniei.
Pr. Dr. Psih. Rafael Vintilă
