„Sânzienele” sau „Drăgaica” – noapte magică și zi de sărbătoare!

sanziene-750x430-1.jpg

Se spune că Sânzienele sunt niște fete foarte frumoase care trăiesc prin păduri sau pe câmpii. Ele se prind în horă și „dau puteri” deosebite florilor și buruienilor, acestea devenind plante de leac, bune la toate bolile. În popor se crede că în noaptea Sânzienelor zânele zboară prin aer sau umblă pe pământ. Ele cântă și împart rod holdelor, femeilor căsătorite, înmulțesc păsările și animalele, tămăduiesc bolnavii, apără semănăturile de grindină.

Legenda Sânzienelor

În calendarul străvechi, luna iunie activează tinere divinități feminine ambivalente, seducătoare, zburdalnice, frumoase, dar și răzbunătoare cu cei care le privesc sau le descoperă locurile. Poartă numele de Rusalii, Iele, Sânziene și sunt asemenea Nimfelor, Naiadelor, Elfelor, Fee-lor şi Dryadelor. dansează în horă, iar locul pe care joacă rămâne pârjolit. Cine le calcă locul, înnebunește, cine le aude cântecul, rămâne mut, iar cine bea apă din izvoarele lor primește pedepse cumplite. Boala pricinuită de iele e nepământeană, misterioasă și se poate vindeca doar prin descântece și vrăji. Creștinii români sărbătoresc Sânzienele în fiecare an pe 24 iunie. În popor se credea că noaptea care precedă ziua de Sânziene este una magică în care toate minunile sunt posibile. Tot în această noapte, atât forțele binelui, cât și cele ale răului, ating apogeul.

Numele de Sânziene provine de la zeița romană Santa Diana, patroana vânătorilor și a pădurilor. Totuși, Sânzienele sunt cunoscute și sub alte nume precum: Frumoasele, Zânele sau Drăgaicele. Semnificația acestei sărbători este una a iubirii și a fertilității. Conform credinței populare, în noaptea de 23 spre 24 iunie cerurile se deschid, iar Sânzienele încep să danseze. Această sărbatoare este una a Soarelui, a dragostei, dar și a poftei de viață. Dacă ar fi să ne luăm după legende, acestea spun că Sânzienele sunt niște ființe foarte frumoase care trăiesc pe câmpii sau în păduri. Acestea se prind în horă și conferă florilor sau buruienilor întrebuințări deosebite. Plantele devin leac care îi ajută pe oameni să amelioreze sau să vindece toate bolile. Mai mult, în noaptea aceasta, zânele zboară prin aer sau umblă pe pământ, cântă și împart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile căsătorite și contribuie la înmulțirea animalelor și a păsărilor. Dacă toate acestea nu sunt de ajuns, Sânzienele tămăduiesc bolnavii și apără semănăturile de grindină. Sălașul Ielelor poate fi în văzduh, pe mal de apă, în peșterile munților sau în scorburile copacilor. Apar uneori întrupate în tinere fete cu veșminte albe și cununi din flori. Alteori apar ca niște năluci, făpturi iluzorii ce vrăjesc oamenii prin cântecele și dansurile lor. Ielele nu au viață individuală. Umblă întotdeauna în ceată, câte 3, 5, 7, 9 sau 12, sporind pericolul unei posibile întâlniri. Țăranii nu le spun niciodată pe nume de teamă că prin cuvânt le-ar putea invoca. Le spun Dânsele, Iele (ele), iar atunci când doresc să le intre în graţii le alintă: Reginele Holdelor, Doamnele Călușarilor, Mireasele, Împărătesele Măiestrele, Frumoasele, Zânele, Domnițele… Numele lor sunt secrete și se povestește că doar vrăjitoarele le cunosc.

Totuși, etnologii „au identificat” patru dintre ele (consemnate și de Romulus Vulcănescu): Doina, Hora, Avrămeasa şi Creştineasa. „Doina este o zeiţă melancolică, ce locuieşte mai mult printre munţi şi văi şi are darul să înmoaie pietrele şi să mişte copacii din loc cu vocea ei dulce. Concepută eminamente ca zână a cântecului liric, (…) Doina îndeplineşte o funcţiune cathartică. Cea de-a doua şoimană, ,,Hora”, este o zână a dansului magico-mitic al Soarelui. Ea exprimă sentimentul profund de adorare a sfântului Soare (…) „Avrămeasa” şi „Creştineasa”, deşi considerate a fi două „eroine cereşti de lumină”, sunt de fapt două zâne cu trăsături magico-mitice şi însuşiri magico-medicale. Sunt totodată înfăţişate ca zâne ale descântecului cântat şi ale sacrificiului”. Mircea Eliade este de părere că Sânzienele continuă un cult roman închinat zeiței Diana (Sanctae Dianae), venerată și pe teritoriul Daciei. Despre ele se povestește că intensifică parfumul florilor, măresc puterea tămăduitoare a plantelor de leac, apără copiii de boli, cresc bobul grâului, sporesc rodul pământului, alungă grindina, înmulțesc păsările cerului, aduc femeilor prunci frumoși, iar fetelor mari ursitul.

Sărbătoarea Sânzienelor, adânc înfiptă în tradiția și folclorul românesc

Nu se lucrează! Tradiția cere ca nimeni să nu lucreze pentru că în această zi este cap de vară, iar Soarele joacă pe cer sau stă în loc la amiază. Conform credinței populare, în noaptea de Sânziene, Sânzienele ies și joacă dansul ielelor în locuri ferite de ochii lumii, ascunse sau retrase. Dansul acesta nu poate fi observat de nimeni fiindcă cel sau cea care va îndrăzni să-l privească se va îmbolnăvi și nu se va mai putea vindeca

Sânzienele reprezintă și un prilej de întâlnire a tinerilor ce doresc să-și unească destinele, o sărbătoare a iubirii, cinstită cum se cuvine, cu cântec și joc. În ajunul Sânzienelor, fetele și băieții care urmează a se căsători se adună spre seară în sat. E veselie, voie bună și toată lumea e cu sufletul deschis. Flăcăii aprind ruguri. Fetele mari culeg de pe câmp flori de sânziene și împletesc cununi. Apoi aruncă peste case coronițele. Dacă se lovesc sau se agăță de horn, vestesc o cununie apropiată. Dacă oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, ele se supără, devenind surate bune cu înrăitele Iele sau Rusalii. Sânzienele se răzbună pe femeile care nu țin sărbătoarea de pe 24 iunie, pocindu-le la gură. Nici bărbații nu scapă ușor. Pe cei care au jurat strâmb vreodată sau au făcut alt rău îi așteptă pedepse îngrozitoare, despre Sânziene știindu-se că sunt mari iubitoare de dreptate.

În zorii zilei flăcăii se adună în cete și străbat satele, cu flori de sânziene la pălării. Se alege „Drăgaica”. Este propusă una dintr-un grup de șapte fete. Ea trebuie să fie cea mai frumoasă, cea mai cuminte și cea mai bună dintre fetele satului. Va fi împodobită cu spice de grâu. Celelalte tinere se îmbracă în alb. Astfel format, alaiul Drăgaicei pornește prin sat și pe ogoare. La răscruci fetele fac o horă și cântă voioase. Adesea „Drăgaicele” sunt confundate cu „Sânzienele.” După unii specialiști, sărbătoarea Sânzienelor își are originea într-un cult geto-dacic străvechi al Soarelui. Aceste personaje au fost adesea reprezentate de trăci înlănțuite într-o horă care se învârtește amețitor.

Ceremonialul cuprinde apoi întreg satul. Gospodarii primesc câte un spic de grâu pe care îl așază pe grindă, în șură. Ei speră ca până la acea înălțime se li se adune grânele. Bătrânii vorbesc că în noaptea de Sânziene ielele se adună și dansează în pădure. Cine le vede rămâne mut pentru totdeauna sau se paralizează. Tot ei cred că cine nu respectă Drăgaica poate avea parte de multe nenorociri: cel care spală, coase sau mătură în acea zi poate muri fulgerat.

În popor se spune că fetele care vor să se mărite repede trebuie să se spele cu rouă, însă pentru ca acest scăldat ritual să aibă efectul scontat se respectă anumite condiții: în zori, din locuri necălcate, babele strâng roua Sânzienelor într-o cârpă albă, de pânză nouă, apoi o storc într-o oală nouă. În drum spre casă, ele nu vorbesc deloc și mai ales nu trebuie să întâlnească pe nimeni. Dacă toate acestea sunt împlinite, cine se spală cu roua respectivă va fi sănătos și drăgăstos peste an. Femeile măritate pot face și ele acest ritual, ca să fie iubite tot anul de soț și să aibă copii frumoși și sănătoși.

Ziua și noaptea de Sânziene

Ziua de Sânziene/ Drăgaică coincide cu o sărbătoare mare în calendarul creștin ortodox și anume ziua nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, care în calendarul creștin ortodox are dedicate șase sărbători: zămislirea lui (23 septembrie), nașterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), tăierea capului (29 august), prima și a două aflare a capului lui (24 februarie) și a treia aflare a capului sau (25 mai).

Ziua de Sânziene este considerată sfântă. În ziua de Sânziene se joacă Drăgaica, dans ritual asemănător Călușului. De data aceasta, ceata este formată exclusiv din fete, câteva îmbrăcate în haine bărbătești, numite Drăgaici, Drăghicuțe sau Drăgane. La fel ca în cazul călușarilor, și alaiul Drăgaicelor este însoțit de un muzicant, iar una dintre fete poartă un steag împodobit cu baticuri colorate, spice de grâu, usturoi, pelin, flori de sânziene și alte plante magice. Acest cortegiu ceremonial străbate ulițele satului formând un brâu simbolic, protector și fertilizator, ce cuprinde întreaga comunitate. În unele sate fetele aveau și coase, vestind că e vremea cositului, că plantele și-au încheiat drumul. Au fost sămânță, au germinat, au crescut, s-au înmulțit, iar acum urmează să moară. În alte locuri, cea mai frumoasă fată se alege Drăgaică, se împodobește cu spice de grâu și cu flori de sânziene ca o mireasă, după care, însoțită de alaiul său, cutreieră holdele, câmpurile și satele într-un extraordinar parcurs ritualic, aducător de belșug și fertilitate, reminiscență a unui străvechi cult agrar. În ziua de Sânziene se colindă, se fac farmece, se ghiceşte, se află ursitul, se fac prorociri asupra vremii şi rodului, se descântă: „Sânziană, floare-aleasă,/ Fă-mă în curând mireasă…”

În ziua de Sânziene se „înstruțează Boul”, adică se împodobește cu flori și se plimbă prin sat, obicei ceremonial cu o puternică simbolistică nupțială, atestat îndeosebi în nordul Transilvaniei și dedicat unei divinități taurine, fertilizatoare, ce poate fi identificată cu Mitra sau Dionysos. În ziua de Sânziene amuțește cucul, orologiul calendaristic al românilor, pasăre oraculară care-și începe cântecul la echinocțiul de primăvară, de Blagoveștenie, pentru a-l sfârși acum, la solstițiul de vară. În ziua de Sânziene vara începe „să se întoarcă spre iarnă”, florile câmpului își pierd treptat mirosul și puterea tămăduitoare, în păduri apar licuricii, pe cer răsare Cloșca cu Pui… .Se spune că în noaptea de Sânziene (23 spre 24 iunie) se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Se întorc strămoșii acasă, Moșii de Sânziene. Cu acest prilej, în foarte multe zone, se fac pomeni pentru morţi, de „moşii de Sânziene”. Spre deosebire de Rusalii, care sunt reprezentări fantastice aducătoare de rele, Sanzienele sunt zâne bune, dar ele pot deveni și forțe dăunătoare, lovindu-i pe cei păcătoși cu „lanțul Sânzienelor”. Pot stârni din senin și vijelii, pot aduce grindină, lăsând câmpul fără de rod și florile fără de leac. În ajunul sau în ziua de Sânziene se întâlneau practici și obiceiuri de divinație, de aflare a ursitei și a norocului în gospodărie.

În noaptea de Sânziene, feriga (plantă despre care se știe că nu înflorește niciodată) face o floare albă, strălucitoare ca o stea. Se păstrează pentru descântece şi leacuri. Se povestește că cine o vede capătă puterea de a citi gândurile oamenilor și de a afla comorile ascunse. În noaptea de Sânziene înflorește și „iarba-fiarelor” care va lumina în întuneric ca aurul, iar la răsărit va picura sânge, lăsând urme roșiatice pe pământ. I se mai spune „iarba-tâlharilor”, pentru că hoții și haiducii pot deschide orice încuietoare cu ea. Oamenii care au văzut-o înflorită spun că are un cap ca de om pe care poartă o coroană, că în loc de frunze are un fel de aripioare, că nu are rădăcină și-și tot schimbă locul dintr-o poiană într-alta. În restul anului, „iarba-tâlharilor” arată ca o plantă obișnuită, din care pricină nu poate fi descoperită decât întâmplător, atunci când rupe fierul coasei sau al plugului, ori când face să-i sară potcoava calului. În noaptea de Sânziene și numai atunci se culege nebunariţa, cea mai veche plantă folosită în ritualurile magice, una dintre componentele alifiei cu care se ungeau vrăjitoarele pentru a putea zbura. În noaptea de Sânziene animalele grăiesc cu glas de om și, dacă le asculți, poți afla de la ele toate tainele lumii. Înfloresc sânzienele, plante oracol, plante magice, plante tămăduitoare, ipostaze vegetale ale zânelor cu același nume…Dacă dormi cu ele sub pernă îți arată ursitul. Dacă le prinzi în păr ori le pui în sân ești drăgăstoasă tot anul, dacă te scalzi în roua lor, ești frumoasă și dragă cui vrei tu, dacă îți înfășori talia cu ele, te apără de dureri. Noaptea feciorii umblă cu făclii aprinse, le rotesc după cum merge soarele pe cer, înconjoară cu ele curțile și grădinile într-un ritual solar de purificare și fertilizare, după care le împlântă în mijlocul holdelor și al livezilor, păzindu-le până se sting. În noaptea de Sânziene fetele fac coronițe din florile galbene ca soarele și dalbe ca luna, pe care în zorii zilei le aruncă pe casă. Dacă una dintre ele cade de pe acoperiș, e semn rău pentru cel căruia i-a fost împletită. În unele părți, cununile se aruncă pe casă de fiecare membru al familiei în parte, pentru a vedea ce noroc are până la Sânzienele anului ce vine. Cununile bărbaților sunt împletite în formă de cruce, iar cele ale fetelor, în formă de cerc. În alte părți, coronițele se aruncă în ocolul animalelor și, dacă se anină de o vită tânără, se spune că și ursitul va fi tânăr. Cununile de sânziene se păstrează la grindă peste an, cu credința că sunt bune de belșug, de noroc, de zburător, de vrăji, de dragoste, de întors inima: „Eu voi înturna ulcica asta,/ și ulcica întoarnă vatra,/ și vatra întoarnă soba,/și soba întoarnă grinzile cu horna/ și grinzile întoarnă podelele/ … și crângurile întoarnă pe Sânziene./ Și Maica Domnului să întoarne inimile celor împricinați/ unul asupra altuia/ cu cugetele și cu dragostea/ să se împăciuiască!”…

Comentează prin Facebook:

Share this post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

scroll to top
error: Conținut protejat!